.png)
Sunt fotograf de maternitate și nou-născuți în București și mamă de copil aflat la prima adolescență. O știți voi, aia de la trei ani. Și de o săptămână stăm în casă. Fire organizată și proactivă (am furat asta dintr-un CV, recunosc), am notat în jurnal toate activitățile fotografice pe care le fac de acasă, poate inspir și alte mame fotograf cu super planul meu. Cu plăcere. Luni - mă trezesc la 06:30. Azi și mâine nu am ședințe, așa că o să: editez, văd cursuri online, pun în practică idei care-mi dospesc în minte de mult timp. Copilul va fi la grădiniță, așa că voi avea timp.
- copilul se trezește horcăind cu muci galbeni. Iar a luat răceală de la grădi. Verbalizez mormăit niște frustrări, anunț la grădiniță lipsa lui pe ziua de azi și refac rapid planul zilei: joacă, monitorizat stare copil, gătit prânz. Mut cursurile și experimentele foto pentru mâine, iar editarea la somnul de prânz.
- somnul de prânz e de fapt o oră de nervi din cauza nasului înfundat. Editarea se transformă în ținut răcitul în brațe, poate-poate o adormi. Simt cum mi se înfundă și mie nasul. "Sinuzita". "Prin empatie". "Mi se pare". Mă consolez și eu cum pot.
- gătesc niște cină cu o mână. Cu cealaltă răspund la mailuri. Nu mai am mâini să barez mașinuțele aruncate spre cap de copilul nervos că nu are și el un Thanos care să se lupte cu Iron Man-ul lui. Invoc în gând întoarcerea soțului cât mai repede de la serviciu, ca să pot lucra și eu ceva în sfârșit.
- se întoarce omul casei, răcitul îl trimite afară că el se joacă cu mama. Mama plânge, încă e nesigură dacă de la strănutul ăla care o gâdilă pe la nas de vreo oră, sau din cauză că unicul ajutor a fost refuzat încă de la ușă.
- ora de culcare. După nici 50 minute de întârziere de la ora de somn, copilul adoarme. Mă bucur că în sfârșit apuc să editez o galerie de la o ședință foto de maternitate.
Privesc ceea ce editez și dintr-o dată mi se face cel mai mare dor să fiu iar gravidă! Copilul din cameră urlă de nervi pentru că nu poate respira. Fug la el cum fuge dorul de-a mai fi vreodată gravidă. Se repetă schema de trei ori într-o oră, timp în care editez o poză. Sunt epuizată, așa că mă culc. Se repetă trezitul de cinci ori. E abia sfârșitul primei zile.
Marți
- mă trezește cu noaptea-n cap. El e fresh, eu mă bălăngăn confuză, cu capul plin de muci și corpul plin de somn. Confirm că am răcit. Rup "to do" list-ul fotografic lăsat de ieri pe azi, că na, ce rost mai are, amân ședințele programate pe săptămâna-n curs, mă consolez că măcar copilul e mai bine decât ieri și poate mâine-l duc la grădiniță.
- se anunță închiderea grădinițelor și se sugerează lucratul de acasă. Covidule, de tine uitasem. Mormăi câte ceva nedemn de-o duamnă ca mine. Asta e, măcar de mâine voi avea ajutor.
- petrec restul zilei mucind și muncind. Nu, nu fotografie. Mâncare, strâns jucării șchiopătând după ce-am călcat în ele, încasat ciocane de cauciuc în cap în calitate de Loki de la un Thor mic și furios. Că ăștia când se joacă, pun suflet.
- se întoarce tati de la serviciu. Același scenariu ca aseară. "Da' ce-ai cu mine de mă dai afară?" îl întreabă. La fel mă întreb și eu printre suspinele și sughițurile interioare. Că afară n-au pe unde să iasă de muci. Răceala la o mamă nu se vede oricum, în afară de ce-i în șervețele și de ocazionalele vaiete.
- băieții au adormit. Răcita editează poze la greu lângă o cană de Theraflu, că are deadline. Termină la 01:00. Miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică
- fiindcă de-acum încolo toate zilele-s la fel, textul e deja lung și mai trist ca un cântec de Adele ascultat după o despărțire și oricum, cine mai știe cu adevărat ce zi e de fapt?
- bucuria că soțul lucrează de acasă și că putem împărți muncile se termină brusc când ne dăm seama că suntem doi care trebuie să lucreze la un singur calculator, astfel că somnul de prânz al copilului se transformă într-o lungă luptă pentru... nu, stai, mie-mi vine să dorm din cauza răcelii. Husband wins! - deja ne uităm foarte urât unii la alții, din niciun motiv anume.
- ameninț că dacă nu apuc să lucrez ceva ACUM, ies din casă și ling o clanță.
- sunt lăsată să lucrez cât ei se joacă puțin în curte, după multe negocieri cu copilul, care vrea să stea doar în casă. Copil de introvertită; sunt mândă de el, da' nu prea.
- ceasul îmi spune că trebuie gătită cina. Bine că am apucat să editez, ăhhhăăăăă, chiar și trei poze dintr-o ședință de nou-născut.
- răceala mea e pe trecute. Copilul e răceală-free deja. Doamne, ce bine că nu mai avem horcăieli în casă. - soțul: hold my Theraflu. Răcește el.
În prima săptămână de stat în casă, în calitate de mamă, le-am făcut pe toate și tot nu m-am apucat de călcat rufele alea de pe fotoliu. În prima săptămână de stat în casă, în calitate de fotograf, am editat două ședințe foto și am postat o singură dată în Social Media. Și numai eu știu cât mi-a luat să scriu textul ăsta.
Va urma...